Era o vreme în care nu conta cine ești, ce meserie ai sau câți bani ai în buzunar. La coadă eram toți egali: profesori, muncitori, medici, bătrâne cu broboadă, copii cu cheia de gât, tineri cu capul plecat și mame cu bebeluși în brațe. Mai lipsea pisica să stea la rând și ar fi fost perfect tabloul unei societăți care, paradoxal, trăia din așteptare.
Coada era instituția supremă a comunismului românesc. Nu conta ce se dădea. De multe ori, nici nu știai. Dacă vedeai zece oameni stând la un colț, te așezai. Reflex. Era un soi de speranță colectivă: „Dacă se dă ceva, prind și eu. Dacă nu, măcar am stat.” Iar dacă întrebai „La ce e coada?”, ți se răspundea cu un oftat și cu ridicat din umeri. Dar nu plecai.
Uneori se spunea că se dau tacâmuri. Adică gheare, gâturi, aripi de pui. Dar maximum două seturi de persoană. Și atunci, familia venea mobilizată: bunica în baston, mama cu sacoșa din rafie, copilul de 5 ani cu ochii mari și o pungă de-un leu. Se forma un lanț uman pentru 8 gheare și o aripă de pui.
La coadă nu se râdea. Nu se glumea. Nu se povesteau bancuri cu Ceaușescu. Era un fel de tăcere apăsătoare, cuvintele se spuneau în șoaptă, iar dacă îți scăpa o întrebare „nepotrivită” – de genul „Măi, da’ Ceaușescu ăsta chiar nu mai pleacă odată?” – primeai un răspuns doar din ochi. O încruntare discretă, o privire ascuțită, poate o înghițitură în sec. Nimeni nu zicea nimic, dar toți înțelegeau: ai vorbit prea mult.
Puiul de Gostat – legenda alimentarei
Dacă se anunța prin oraș că „s-au băgat pui de Gostat”, se formau cozi mai mari decât la meciurile Stelei din Cupa Campionilor. Se lăsau copii de șase ani să țină loc în rând, învățați ce să spună când vine vânzătoarea: „Mama e aici, s-a dus să cumpere pâine.” Nu conta că mama era la muncă.
Când ajungeai la tejghea, simțeai că ți-ai câștigat dreptul la viață. Puiul era congelat, întărit ca o bâtă, și mirosea a „frigider prost”. Dar era pui. Îl puneai în congelatorul „Fram” de la Arctic, între peștele oceanic cu ochii tulburi și o pungă de mazăre congelată rămasă din ‘84. Și te simțeai norocos.
Portocale o dată pe an, banane niciodată coapte
Iarna, când apăreau portocalele, era sărbătoare națională. Se dădeau la kilogram, câte unul de fiecare. Și numai dacă aveai pile. Sau noroc. O singură dată pe an, de obicei în decembrie, apăreau și bananele. Verzi. Foarte verzi. Atât de verzi că, dacă le țineai în bucătărie, păreau plante decorative. Nimeni nu știa exact cum trebuie să arate o banană coaptă, iar unii copii n-au aflat gustul ei decât după Revoluție.
Desertul copilăriei: zahăr cu pâine
Dulciurile erau, în esență, trei. Bomboane ambalate în staniol tare, care se lipeau între ele într-un bloc monolitic. Eugenii tari de-ți crăpau dinții – nu glumesc, unii le foloseau să bată cuie în lipsă de ciocan (aici glumesc! sau nu.). Și glucoza la bulgăre cu care-ți rupeai gingiile. Dar era dulce. Și-atunci era suficient.
Tăcerea ca sistem de apărare
În lumea aceea, tăcerea era un reflex de supraviețuire. Se vorbea puțin, se vorbea în șoaptă și mereu cu o privire în jur. Până și pereții aveau urechi. Frica era omniprezentă, dar nu se spunea pe nume. Era doar „aia”. Bancurile cu Ceaușescu se spuneau în mașină, cu radioul pornit și geamurile ridicate. Sau deloc.
Toți eram egali la coadă. Acolo nu conta carnetul de partid sau pilele. Cel puțin în teorie. În practică, dacă o „tovarășă” de la UTC sau o vânzătoare mai sprintenă voia ceva, se băga „în spate, pentru cineva”. Dar nu protestai. Cel mult oftai. În tăcere.
Concluzie de generație
Coada a fost forma noastră de democrație forțată. Un spațiu al așteptării, al speranței și al frustrării. Acolo nu ne întreceam în opinii, ci în răbdare. Era ritualul cotidian al unei țări care nu avea nimic, dar care credea mereu că „mâine poate vine marfa”.
Și poate tocmai de-aia, după 1989, când am avut de toate, nu ne-am mai bucurat la fel. Pentru că ne-am pierdut instinctul de a spera din nimic.
În episodul următor: Cum ne încălzeam la sobe improvizate, cu geamuri izolate cu ziare și cârpe ude, în timp ce la TV era doar Telejurnalul și… nea Nicu.