Dacă vrei să vezi cum arată capitalismul de cumetrie în forma sa cea mai pură, nu trebuie să cauți prea departe. Te duci frumos la primărie sau la orice altă instituție publică și urmărești cine câștigă licitațiile. Surpriză! Tot aceleași firme, cu aceiași patroni, care – absolut „întâmplător”, desigur – au un naș, un cumătru sau un fin prin politică. Și nu vorbim de un verișor de-al treilea cu care s-au întâlnit la o nuntă. Nu. Vorbim de un ecosistem întreg, bine uns, în care banul public nu se rătăcește niciodată pe la firme care chiar ar vrea să muncească.
Firme de casă, primării de familie
Oricine a avut curiozitatea de a scotoci prin caietele de sarcini ale licitațiilor a descoperit rapid că nu oricine poate licita. Nu pentru că n-ar avea capacitatea tehnică sau financiară, ci pentru că aceste caiete sunt scrise cu atâta măiestrie încât, la final, singura firmă care se califică este… fix cine trebuie. De ce? Pentru că în spatele acestei scheme nu stă doar o licitație, ci o întreagă filieră de influență.
Într-un oraș mic, unde rețelele de rudenie sunt mai strânse decât un nod marinăresc, fiecare contract public pare să fie o afacere de familie. Azi câștigă firma lui nașu’, mâine cea a finului, iar poimâine se găsește un sub-contract și pentru vărul care a stat pe margine să nu se supere. Și uite așa, bugetul public devine o afacere privată, iar infrastructura rămâne tot la stadiul de „vom face, analizăm, proiectăm”.
Din buzunarul statului, direct în neam
Cum merge schema? Simplu:
1. Caietele de sarcini sunt scrise cu dedicație, astfel încât să fie îndeplinite doar de anumite firme. Spre exemplu, dacă se cere o experiență de 10 ani într-un domeniu unde abia s-a schimbat legislația acum 5 ani, ghici cine o are? Exact: firma care trebuie.
2. Prețurile sunt umflate. Orice proiect costă dublu sau triplu față de cât ar trebui. Dacă o lucrare poate fi făcută cu 1 milion, se face cu 3. Diferența? Se evaporă pe traseu.
3. Execuția e făcută la mișto. Dacă tot ai prins contractul, de ce să te mai obosești? Se pun materiale mai ieftine, se „optimizează” forța de muncă, se fac lucrări de mântuială. La prima ploaie mai serioasă, asfaltul pus azi e tot o groapă mâine.
4. Toată lumea închide ochii. Instituțiile care ar trebui să verifice sunt conduse de oameni care la rândul lor au cumetri, fini, nepoți băgați în combinații. Și uite așa, toți tac, iar banii curg liniștiți spre aceleași buzunare.
Concluzia? Un oraș la cheremul relațiilor de familie
În loc să avem o administrație care lucrează pentru cetățeni, avem o administrație care lucrează pentru ai lor. În loc de transparență, avem un joc de culise în care cei care nu sunt „de-ai casei” nu prind nici firimiturile.
Așa că, dacă te întrebai de ce drumurile sunt praf, de ce lucrările publice durează mai mult decât o epopee antică și de ce, în ciuda sumelor uriașe cheltuite, orașul arată tot la fel, răspunsul e simplu: nu a fost vorba niciodată despre dezvoltare. A fost vorba despre cine se hrănește din ea.
(Alex Mihăiescu)