Primăria Bârlad a mai făcut un pas spre ceea ce pare a fi o rețea tot mai densă de supraveghere urbană, achiziționând recent 46 de camere de supraveghere video pentru stațiile de autobuz din oraș. Costul total al achiziției este de 14.935,36 EUR, adică aproximativ 75.000 de lei, sumă care acoperă atât camerele, cât și montajul acestora.
Camerele alese sunt (conform specificațiilor din caietul de sarcini) modele performante, dar și discrete. Pe lângă filmarea în rezoluție 4MP, aceste camere pot dispune de microfoane încorporate, ceea ce înseamnă că nu doar imaginile, ci și sunetele pot fi captate în proximitatea lor. Rămâne de văzut dacă administrația va specifica că aceste dispozitive, pot sau nu, înregistra și audio.
Întrebarea care se ridică nu este dacă supravegherea spațiilor publice este necesară – căci nimeni nu contestă utilitatea unei monitorizări mai bune a investițiilor, mai ales în zone unde mobilierul urban e des vandalizat sau ignorat. Întrebarea reală este cine decide ce se filmează, ce se înregistrează și mai ales – cine vede?
Nicio dezbatere. Nicio informare. Nicio întrebare
Până la ora redactării acestui material, Primăria Bârlad nu a organizat nicio dezbatere publică pe această temă, nu a postat nicio informare oficială pe site sau pe pagina sa de social media. Știm că legea nu obligă acest lucru, dar ar fi fost o practică de bun simț față de contribuabilul care își plătește taxele.
Într-un oraș în care consultarea cetățenilor este mai degrabă o excepție decât o regulă, această achiziție pare să continue practica deciziilor administrative luate fără transparență.
Mai mult, nu există informări oficiale nici în ceea ce privește cine va avea acces la aceste camere, cine va gestiona sistemul, unde vor fi stocate înregistrările și pentru cât timp, sau dacă aceste înregistrări vor putea fi consultate de alte instituții fără mandat. Dacă ne raportăm strict la caietul de sarcini și la datele tehnice ale produselor, putem presupune că am putea avea de-a face cu un sistem capabil nu doar să filmeze non-stop, ci și să înregistreze audio conversații purtate la câțiva metri distanță de camere, dacă caracteristicile tehnice permit acest lucru.
De la supraveghere la supraveghere totală
Montate pe stâlpi, în stații de autobuz – adică locuri unde oamenii așteaptă, vorbesc, râd, se plâng sau discută despre ce mai merge și ce nu mai merge prin oraș –, aceste camere par mai aproape de filozofia „Big Brother” decât de cea a unei administrații transparente. Într-un oraș unde parcările lipsesc, trotuarele sunt distruse de lucrări de mântuială, iar sistemul de transport public abia funcționează, prioritatea pare să fi devenit… monitorizarea discretă a cetățenilor.
Nu discutăm aici de siguranța publică reală, ci de siguranța administrativă percepută. O formă modernă de „ne uităm la voi”, dar fără să știm exact cine ne privește.
Concluzia?
Supravegherea inteligentă este un pas înainte – dacă este discutată, asumată și transparentă. Dar când este decisă pe șest, implementată fără dezbatere și direcționată asupra unor spații în care oamenii ar trebui să se simtă liberi să gândească și să vorbească, atunci nu mai vorbim de tehnologie, ci de control social discret.
Până la proba contrarie, în lipsa unor informații clare de la administrația locală, montarea acestor camere pare să sune a stat polițienesc cu iz local, mai mult decât a protecție comunitară. O măsură cu intenție poate bună, dar implementată în cel mai netransparent mod cu putință.
În fond, când „ochiul și urechea” Primăriei se instalează pe stâlpul de la colțul străzii, măcar întreabă-mă dacă e în regulă să-mi asculți nervii, plictisul sau conversația despre ce-am visat azi-noapte.
P.S.: Așa, de curiozitate jurnalistică: în fața cui răspunde cel care are acces la aceste camere?
(Alex Mihăiescu)