Anii ’80 nu erau despre cablu TV, erau doar despre legenda cablului. Auzeam despre el în filmele americane sau franțuzești, unde oamenii schimbau canalele ca pe șosete. La noi, la Bârlad, „cablul” era mai degrabă obiect de speriat locatarii de la parter. Noaptea, apăreau indivizi înarmați cu patentul, care secționau firele trase de la geam, în speranța că îl vor vinde a doua zi, în unele cazuri, chiar păgubitului, care mergea la piață pentru a-și procura un cablu nou. Se povestea prin blocuri că unii au fost la un pas de tragedie, după ce antena zdravăn prinsă pe acoperiș s-a smucit cu tot cu cablu. Practic, dacă ar fi existat parașutiști prin zonă, blocurile din Bârlad ar fi fost fortărețe de neînvins – nu aveai unde pune piciorul, din cauza pădurii de antene.
Decembrie venea cu alte ritualuri. Nu doar cozile la carne sau portocale, ci și coada la centrele de reparat televizoare. Imaginea clasică: televizorul „Sport” sau „Diamant”, învelit într-o pătură groasă, legat bine la capete și cărat în doi, până la „maestrul de imagini”. Reparațiile se prelungeau adesea până la Crăciun, când românul spera să mai prindă un program festiv între două discursuri de partid.
Portocalele și bananele verzi erau o altă poveste. Se cumpărau cu porția – un kilogram de familie – și se „coceau” sub pat, învelite în ziar, la întuneric. Cozile nu se făceau la tejghea, ci în spatele magazinului, la ușa metalică ce rezista mai bine la îmbrânceli. Iar la coadă nu era doar „mama”, ci și sora, cumnata, verişoara – toți pe post de avangardă alimentară.
Viața de apartament se împărțea în două garderobe: hainele de „afară” și hainele de „casă”. Ilicul de lână și totoșii erau uniforma obligatorie pentru serile lungi de iarnă. Căldura era concentrată într-o singură cameră, acolo unde se strângea familia în jurul unui reșou sau a unei sobe improvizate. Căldura din rețeaua de termoficare era mai mult o glumă, cu apa călie care ajungea în calorifere: „ce-i mai rece decât apa rece? Apa caldă!”.
Privind înapoi, comunismul avea un singur „avantaj”: nu aveai termen de comparație. Nu știai că e rău, pentru că nu vedeai cum arată binele. Și atunci îți era mai ușor să trăiești printre antene, cozi, portocale verzi și apa caldă mai rece decât gheața.
Viața de cartier, în anii ’80, era o combinație între un teatru absurd și o ședință permanentă de bloc. Scara era scena principală, unde actorii, adică vecinii – intrau și ieșeau după un program fix, dar cu replici improvizate.
Primul lucru care îți rămânea în minte era mirosul. Fiecare etaj era un „canal TV olfactiv”. La doi se fierbea ciorba, la trei se prăjea ceapă, la patru mirosea a varză călită, iar la cinci, în zile mari, a șnițel. Între etaje, nasul trecea printr-un adevărat program gastronomic. Era imposibil să nu știi ce mănâncă vecinul.
Apoi, erau „ochii și urechile blocului”. Fiecare scară avea cel puțin o „tovarășă” cu halatul de casă și papucii pufoși, care stătea la pândă lângă vizor. Știa când ai intrat, cu cine ai intrat și, mai ales, cât ai stat. Dacă nu erai atent, a doua zi știa tot cartierul că „X a venit la 11 noaptea cu cineva suspect”. Era un fel de Facebook live, dar offline și gratuit.
În serile mai liniștite, copiii umpleau scara cu chiote și alergau printre etaje, jucând „de-a v-ați ascunselea” sau „lapte gros”. Iar când se întorceau tații de la serviciu, scara se transforma într-o sală de ședință improvizată: discuții despre lipsa apei calde, când vine căldura, cine a furat becul de la intrare și, obligatoriu, cine „n-a dat bani la fondul scării”.
Cartierul era, de fapt, un sat compact pe verticală. Toți știau de toți, de la bugetul de familie până la ce certuri s-au mai auzit prin pereți. Intimitatea era un lux, iar vecinătatea – un amestec între sprijin real și control social. Dacă se ardea un bec, cineva aducea altul. Dacă se auzea un pumn în ușă la miez de noapte, altcineva „nota mental” pentru raportul de a doua zi.
În concluzie, scara de bloc din Bârladul anilor ’80 nu era doar loc de trecere. Era universul mic în care se concentrau toate: mirosurile, veștile, bârfele, supravegherea discretă și viața comună. Un fel de rețea socială ante-litteram, unde nimic nu trecea neobservat și unde, de fapt, toți trăiau într-un „live permanent”.
(Alex Mihăiescu)