Când vine vorba de promovări sau ocuparea funcțiilor-cheie în sistemul de stat, administrația locală sau aparatul bugetar, transparența și meritocrația par să fie mai degrabă noțiuni teoretice decât principii respectate. O anchetă aprofundată dezvăluie mecanismele subtile, dar bine regizate, prin care favoriții șefilor sunt propulsați în poziții de putere, în timp ce contracandidații reali sunt marginalizați. Este o realitate ascunsă sub masca regulamentelor, filmărilor și comisiilor aparent imparțiale.
Etapa 1: Fabrica de cerințe personalizate
Primul pas în favorizarea candidaților „aleși” începe chiar de la publicarea condițiilor de înscriere. Cerințele par să fie concepute cu o precizie matematică, astfel încât să elimine cât mai mulți potențiali concurenți din start. Dacă șefii își doresc un câștigător dintr-un anumit compartiment sau serviciu, condițiile de participare vor include calificări, cursuri sau experiență foarte specifice, deși funcția ar putea fi ocupată și de un expert din alt domeniu.
Mai mult, există suspiciuni că unii candidați sunt informați dinainte despre ce „ar trebui” să conțină dosarul de înscriere, astfel încât să se poată „alinia” rapid cerințelor.
Etapa 2: Subiecte croite la milimetru
Odată ce favoritul este admis la concurs, urmează etapa de elaborare a subiectelor. Aici intervine o metodă fină de sabotaj:
-
Subiectele sunt redactate astfel încât să reflecte în proporție de 70–80% specializarea candidatului favorit. De exemplu, dacă acesta vine dintr-un serviciu tehnic, întrebările vor fi construite aproape exclusiv pe această linie.
-
În schimb, pentru contracandidații proveniți din alte departamente, subiectele relevante pentru experiența lor abia ating 10% sau lipsesc complet.
Această „coincidență” face ca favoritul să aibă un avantaj uriaș încă dinaintea concursului, în timp ce ceilalți candidați sunt transformați în simpli figuranți.
Etapa 3: Contestații de formă
Chiar și în situațiile în care contracandidații încearcă să-și susțină dreptatea prin contestații, regulile par să fie gândite împotriva lor.
-
Comisia de contestație este, în multe cazuri, compusă din membri apropiați primei comisii de evaluare, creând un cerc vicios al subiectivității.
-
Regulamentul permite contestarea doar a propriei note, nu și a celei atribuite favoritului. Astfel, un candidat care suspectează că „alesul” a fost notat excesiv nu poate solicita o reevaluare a acestuia.
Mai grav, chiar dacă există înregistrări audio-video ale probelor, acestea nu pot fi utilizate ca mijloc de verificare pentru a demonstra discrepanțele dintre prestația unui candidat și nota primită. Practic, aceste filmări devin o simplă formalitate, fără nicio utilitate reală.
Etapa 4: Rezultatul previzibil
Rezultatul acestor concursuri este, de cele mai multe ori, unul ușor de anticipat:
-
Favoritul „lucrează” cu subiecte familiare și primește nota maximă.
-
Contracandidații, descurajați de întrebările irelevante pentru specializarea lor, abia obțin note mediocre, iar eventualele contestații sunt respinse fără drept de apel.
Mai mult, sistemul se asigură că nu există riscul ca un favorit să fie detronat. Chiar dacă un contracandidat bine pregătit contestă nota și dovedește un nivel superior, aceasta va fi ajustată cu grijă, pentru a nu periclita scorul final.
Cine câștigă, cine pierde?
Câștigătorii sunt întotdeauna cei din anturajul șefilor, oameni care „merită” funcția din considerente ce nu au legătură cu competențele. Pe termen lung, însă, pierzătorul real este instituția, care își vede structurile populate de persoane selectate pe criterii subiective, fără o bază reală de merit.
Concluzie: Ce urmează?
Aceste practici perpetuează un cerc vicios al favoritismului, în care doar cei „în grații” au acces la funcțiile de decizie. Deși transparența și corectitudinea sunt promovate în documente oficiale, realitatea din teren arată cu totul altceva.
Fără o reformă reală, bazată pe implicarea unor comisii externe și utilizarea efectivă a probelor audio-video, concursurile din administrația publică riscă să rămână o simplă piesă de teatru, cu un scenariu bine regizat.
Aceasta nu este doar o problemă internă a unui departament sau altul, ci o situație care afectează încrederea publicului în întreg sistemul de stat și în cei care ar trebui să fie pilonii de integritate ai societății.
Un alt element care nu poate fi trecut cu vederea este somnul adânc al instituțiilor chemate, prin lege, să vegheze la corectitudinea acestor concursuri – DGA și DNA.
În ciuda semnalelor repetate, a plângerilor și a numeroaselor situații de bănuială privind trucarea examenelor, reacțiile lor rămân aproape inexistente. Dosarele stau îngropate în sertare, iar anchetele, dacă sunt deschise, se sting la fel de repede cum au început. Practicile sunt deja atât de evidente, încât până și păianjenii din colțurile birourilor șefilor corupți știu după ce rețetă se fabrică un câștigător. Cu toate acestea, cei care ar trebui să vegheze la respectarea legii par să-și fi tras obloanele la ferestre și să-și fi pus dopuri în urechi, de parcă realitatea ar fi doar un zvon deranjant.
În timp ce cetățenii își pun speranța în aceste structuri, ele aleg, de cele mai multe ori, să nu vadă ceea ce este deja arhicunoscut.