Există un moment straniu în biografia fiecărui ales local sau național: clipa în care jurământul rostit în fața comunității se transformă, cu o viteză greu de înțeles, într-un exercițiu de diviziune. Cei care ar trebui să fie administratori ai binelui comun își descoperă, brusc, vocația de contabili morali, împărțind oamenii în două tabere: ai mei și ceilalți.
Pe pagina de Facebook a alesului, tabloul este grotesc și repetitiv. Îi vedem jubilând lângă o bordură proaspăt vopsită, o bancă schimbată sau o clădire „reabilitată” din bani publici, cu dedicația explicită pentru „votantul fidel” care i-a ajutat să ajungă în scaun. Apoi, cu aceeași naturalețe cu care un profesor de școală primară ceartă un copil neatent, îi admonestează pe ceilalți. Cine nu a pus ștampila unde trebuie devine „nemulțumit”, „demagog” sau, mai nou, „hater” – un soi de dușman al progresului oficial.
Este o minciună cinică. Funcția publică nu e un contract pe bază de like-uri și nici o carte de fidelitate care îți dă reducere la asfalt sau acces exclusiv la trotuare. Toți cetățenii plătesc taxe și impozite. Toți finanțează cu banii lor bordurile, panseluțele și parangheliile electorale mascate în „proiecte”. Și toți au dreptul la respect, nu doar cei care au avut inspirația sau naivitatea să voteze cu primarul, deputatul ori senatorul în funcție.
Evident, această lecție de aritmetică democratică e prea complicată pentru unii. Mai simplu e să tratezi comunitatea ca pe o turmă cu marcaj color: albastru pentru „ai noștri”, roșu pentru „ceilalți”. Numai că realitatea este incomodă: mandatul nu este proprietatea personală a politicianului. Fotoliul pe care îl încălzește patru ani vine la pachet cu o obligație clară – să reprezinte pe toată lumea, inclusiv pe cei care îl contestă.
Nu e un moft, e fundamentul democrației. Dacă îți imaginezi că funcția te autorizează să vorbești doar cu cei care te aplaudă și să îi batjocorești pe ceilalți, atunci n-ai înțeles nimic din ceea ce înseamnă administrație. Înseamnă doar că ești un mic satrap cu pagină de Facebook, nu un lider.
Politicienii ar trebui să își amintească un adevăr elementar: voturile care nu s-au dus către ei nu sunt păcate, ci expresia libertății. Și da, și acei oameni plătesc taxe, își trimit copiii la școli cu pereți scorojiți și merg la spitale fără medicamente. Dacă tot te lauzi cu realizările „tale”, măcar ai decența să nu-i tratezi ca pe niște cetățeni de mâna a doua.
Un ales care își divide comunitatea și își insultă criticii nu e un administrator, ci un propagandist cu ștampilă oficială. Și dacă asta e tot ce poate oferi, atunci adevărata demagogie e chiar în oglinda de pe biroul său.
(Alex Mihăiescu)