În Bârladul anilor ’80, iarna nu era un anotimp. Era un dușman. Un inamic alb, umed și constant, care intra în case pe sub uși, prin tâmplăria scorojită și prin pereții de beton care înghețau noaptea și condensau ziua. Nu existau „centrale”, „termopane” sau „confort termic”. Existau doar improvizații. Și, uneori, miracole.
Geamuri cu ziare și sobe cu improvizații
În cartierele vechi, și nu numai, fereastra era primul front al războiului cu frigul. Se izola cu ziare, lipite cu făină fiartă și apă, un fel de aracet popular. Sau cu pături groase, prinse cu pioneze direct în ramă. Cine avea cârpe ude puse pe la colțuri era deja la nivel avansat: cică păstrau căldura. Nu păstrau nimic, dar în comunism conta efortul.
Soba, centrul universului domestic, mergea cu lemne, cu cărbuni sau – când nu aveai altceva – cu brichete din rumeguș, carton rulat, bucăți de mobilă veche sau chiar pantofi uzați. Tot ce ardea, era combustibil. Burlanele erau încârligate prin toată camera, ca un șarpe fierbinte. Cine se apropia prea mult risca să rămână cu semn pe viață. Dar altfel… era cald. În jurul sobei se dormea, se învăța, se mânca. Restul casei putea fi dat la schimb pe un iglu.
Televizorul cu program scurt și „drumul spre nimic”
Seara începea cu un moment aproape religios: stingerea luminii și pornirea televizorului. Un „Sport” sau „Diamant” care zbârnâia ca o locomotivă obosită. Televiziunea Română avea program… două ore. Telejurnalul era sfânt și inflexibil: Ceaușescu inspecta, vizita, viziona, inaugura. Poporul aplauda, inginerii raportau producții-record, iar copiii recitau ode. Cine prindea un film sâmbăta era rege. Dar nu se spunea tare.
Mitul demolării orașului vechi
În Bârlad se vorbea în șoaptă și despre planuri mari, sinistre. Se spunea că regimul voia să radă tot: Podeni, Munteni, Dealul – zone de case vechi, cu grădini, vișini și oameni care știau să se gospodărească. Blocuri, asta era direcția. Să fie ordonat, să fie uniform, să fie ușor de controlat. Cum dealtfel s-a făcut în cartierul Confecții, au pus toate casele la pământ și au apărut blocuri. O legendă urbană spunea că se desenaseră deja planurile, că urma să vină un buldozer „de sus” care să niveleze tot, cum s-a făcut în alte orașe.
Casele urmau să dispară. Grădinile, la fel. Se păstrau doar aleile drepte, blocurile tip și, eventual, un părculeț cu bustul tovarășului. Că a fost o fantezie populară sau o intenție reală rămasă în sertar – nimeni nu știe. Dar frica plutea în aer. Ca o umbră a unei gume de șters, în mâna unui regim care considera orașul o tablă de desen.
Biserica de la Podul Pescăriei și drumul care i se închină
Printre aceste povești apăsătoare, exista însă una care a rămas în sufletul oamenilor – cu final fericit.
Biserica Vovidenia, la Podul Pescăriei, stă și astăzi acolo, în ciuda tuturor. O bijuterie arhitectonică, rămasă în picioare în fața unui regim care vedea religia ca dușman de clasă. Ce e și mai interesant e că strada dinspre primărie se termină… direct în poarta bisericii. Ca și cum drumul însuși ar fi fost forțat să se oprească în fața credinței.
Oamenii din Bârlad spun că ar fi existat planuri să fie demolată. Nu ar fi fost prima. Comunismul a mai făcut asta, cu Biserica Enei din București, cu zeci de lăcașuri dărâmate noaptea, pe tăcute. Dar la Bârlad n-a apucat. Sau poate s-a răzgândit. Poate s-a temut. Sau poate cineva de „sus” a zis: „Până aici.”
Mitul e frumos tocmai pentru că nu are dovezi. Dar are în schimb un simbol. Pentru că azi, în 2025, Biserica Vovidenia stă dreaptă, iar drumul i se închină tăcut, oprindu-se exact la poartă. O reverență a asfaltului în fața credinței. Și, în felul lui, o mică victorie asupra unei vremi în care totul părea pierdut.
Concluzie de generație
Într-un oraș în care frigul intra prin geamuri și minciuna prin ecran, Bârladul comunist a supraviețuit cu povești. Unele triste, altele absurde, dar și unele care, ca în cazul Bisericii Vovidenia, îți dau o senzație de liniște. Că poate n-au reușit chiar să dărâme tot.
În episodul următor: Cum mergeam la școală când nu existau Coduri Galbene sau Roșii, cum soba din clasă mergea doar „când vine inspecția” și despre celebra zicală: „Pune-ți căciula și în casă, că-i ca afară.”