Când spui „anii ’80” în Bârlad, mintea se‑ntoarce inevitabil la uniforma bleumarin, la cravata roşie şi la rumoarea unei şcoli care nu mai încăpea în propriile ziduri. Generaţia mea a învăţat că ziua are 24 de ore doar pe hârtie: pentru noi, orele se comprimau în trei schimburi suprapuse, cu clase de patruzeci de suflete în care tabla se vedea doar printr‑un joc de oglinzi umane.
(foto tematică/generată de AI)
Eroii de la catedră
Învăţătoarele şi profesorii erau mai mult decât cadre didactice – erau dresori de circ fără plasă de siguranţă. Ţineau în frâu hoarde de copii cu acelaşi ton ferm cu care Ceauşescu ţinea congresele. Dacă reuşeai să scrii liniştit dictarea în timp ce colega din spate îţi dădea coate şi caloriferul şuiera a frig, era datorită lor.
Cravata roşie şi selecţia naturală
Oficial, „seria întâi” a pionierilor era destinată premianţilor. Ne luam cravata roşie cu inel alb, în şir indian, sub privirea severă a directorului. Pe cei mai buni îi urcau în autobuze hodorogite şi‑i duceau la Statuia lui Ştefan cel Mare, la Mausoleul de la Mărăşeşti ori la Soveja, să primească marele „honoris causa”. Seria a doua şi a treia îşi primeau cravatele între două ore de matematică, fără fanfară, doar cu ecoul tusei profesorului.
Penarul din lemn şi „arma albă” numită echer
Într‑o școală în care plasticul era lux capitalist, penarul din lemn era rege. Dar adevăratul obiect totemic era echerul tot din lemn, cu care elevii recalcitranţi primeau câte o „corecţie” la palmă. Posesorul oficial era condamnat la o faimă îndoielnică: toţi ştiau că „duhneşte” a direcţiune şi a mustrare scrisă.
Iarna, codurile erau de zăpadă
Nu exista „cod roşu” meteorologic – exista doar zăpadă până la brâu. Ieșeam din blocuri literal săpând tunele prin nămeţi; uneori uşa scării se deschidea spre un zid alb compact. Dar la școală trebuia să ajungi: crucea de absenteism era grea. În curte, ghiozdanele se ordonau pe clase, aliniate precum capacele de la rândul de butelii – o metodă de ocupare a locului la apelul de dimineaţă.
Chioşcul Cooperaţiei – paradisul glucidelor tari
Pauza mare însemna o coadă la chioscul Cooperaţiei: corăbioare, ștrudele cu mere, cornuri şi celebrele batoane tari cu mac, bune de ciobit dinţi. Cine punea mâna pe două corăbioare era baron local. Suc? Doar dacă apucai sifoane cu esenţă, în sticle returnabile.
Banchetele din sala de clasă
La final de an, transformam banca într‑un bufet improvizat. Casetofonul portabil al celui „cu rude în Germania” hârâia Modern Talking, prăjiturile de casă se luau la troc – cine aducea „negresa” era VIP. În lumina becurilor slabe (că totul era „la economie”), dansam Fox şi încercam primele timidităţi adolescentine sub privirea portretului lui Nicolae Bălcescu.
Concluzia unei generaţii
Am ieşit din anii ’80 cu manuale ponosite, cu degete îngheţate şi cu o disciplină de cazarmă. Dar am ieşit şi cu un soi de solidaritate greu de explicat azi. Când vezi o poză cu rânduri ordonate de ghiozdane şi cu cravate roşii fluturând, nu poţi să nu zâmbeşti amar: a fost o lume grea, dar era lumea noastră – iar peste frig, peste crampe şi peste lipsuri, stătea mereu un profesor care reuşea cumva să facă linişte în clasa de 40.