După zeci de ani de privit în ochi administrația românească, nu mă mai miră prea multe. Dar tot mă revolt. Pentru că, din păcate, în județul Vaslui – și nu numai – corupția nu mai e o excepție, ci o rutină, un obicei de casă, o a doua limbă vorbită fluent de funcționari, șoferi de instituție, medici și, din păcate, uneori și de cei care ar trebui s-o combată.
Direcția Generală Anticorupție – DGA – Vaslui pare a fi într-o prelungită stare de somnolență birocratică, deși realitatea din teren le-ar da de lucru pe trei schimburi. Întrebarea de bun-simț este: cum se face că, deși „știe toată lumea” că pentru o hârtie, o autorizație, un certificat ori o semnătură „trebuie să dai ceva”, dosarele de corupție sunt aproape inexistente sau, când apar, sunt timide și parcă scoase cu forcepsul?
Luați, de exemplu, orice instituție locală: pentru orice document, oricât de banal, dacă nu știi „pe cineva” sau nu bagi „ce trebuie” în plic, aștepți până îți expiră și buletinul. Nu e vorba de zvonuri, ci de o practică împământenită, transmisă din funcționar în funcționar ca o moștenire de familie. Când „micul cadou” e refuzat, nu e pentru că omul e integru, ci pentru că deja are „destui pe ziua de azi”.
În spitale, unii medici – nu toți, să fim corecți – au dus șantajul emoțional la nivel de artă: nu cer bani direct, ci prin intermediari „voluntari”, pacienți care stau strategic și cu un rol bine stabilit pe băncuțele din fața cabinetelor. Se stabilesc „tarife”, se dau indicații pe holuri, se pun „tarife standard”, în funcție de procedură și „greutatea cazului”. E greu să dovedești ceva când totul e oral, șoptit, discret, dar nu pentru că nu se știe, ci pentru că nimeni nu vrea să miște în front.
Mai departe, la licitații, asistăm la același teatru ieftin, cu regie previzibilă: firmele „câștigătoare” încep lucrările înainte de publicarea rezultatului, iar caietele de sarcini sunt croite mai precis decât un costum Armani, ca să se potrivească fix celui care trebuie să câștige. O coincidență perpetuă. Iar DGA Vaslui? Tace. Sau, mai grav, mimează activitatea, bifând comunicate și acțiuni de imagine, în timp ce adevăratele probleme zornăie a gol.
Cum se explică această discrepanță între ce știe „strada” și ce „nu vede” DGA? E lipsă de personal? De voință? De autonomie? Sau, poate, de curaj? Când cetățenii știu mai multe decât serviciile specializate, avem o problemă de sistem, nu doar de moralitate.
Poate că n-ar strica să le reamintim celor din DGA că „anticorupție” nu e un cuvânt decorativ în denumirea instituției, ci o misiune. Una pe care, în județul Vaslui, pare că au abandonat-o între două cafele și-un referat.
Până atunci, noi, muritorii de rând, rămânem cu vorbele: „Se știe, dom’le, se știe… Dar nu se face nimic.”
(Alex Mihăiescu)