În Bârlad, orașul unde fileul se rupe mai des ca promisiunile electorale, am mai bifat o imagine de pus în ramă: primarul Dumitru Boroș, încremenit într-o poză triumfală alături de rezultatele echipei de rugby U18 a Clubului Sportiv Școlar, recent încoronată campioană națională. Zâmbete, strângeri de mână, aplauze, ba chiar și un discurs. Un tablou de galerie.
Doar că, în culisele acestei fotografii, se joacă o altă partidă. Una în care Boroș nu mai este suporter, ci dezvoltator de scenarii imobiliare.
În timp ce copiii Bârladului își rup genunchii pe teren pentru gloria orașului, edilul lor, fără pic de jenă, a trimis pe masa Consiliului Local un proiect de hotărâre care prevede vânzarea terenului de antrenament al Bazei Sportive. Ați citit bine. Locul în care acești campioni s-au format, terenul unde s-a transpirat mai mult decât în ședințele de consiliu, urmează să fie sacrificat în favoarea unor investitori imobiliari, cu promisiunea — tipic bârlădeană — că „le facem altul mai încolo”.
Și unde „mai încolo”? În sudul orașului. Zonă cu potențial sportiv cât o pășune de capre. Acolo, ne spune domnul primar, există „hectare disponibile”. Corect. Și tot acolo, accesul se face cu hartă de orientare turistică, iar utilitățile… se pot aduce. Cândva. Cu bani. Cu timp. Cu promisiuni.
Dar în zona actuală a bazei sportive? Ei bine, aici lucrurile stau… rezidențial. Avem gaz, apă, curent, canalizare și, bonus, vad comercial. Adică exact ce își dorește orice dezvoltator imobiliar cu prieteni în administrație și vise cu blocuri-turn. Și iată cum o zonă destinată educației sportive a devenit o pradă imobiliară cu fundiță.
Sigur, pentru imaginea publică, Boroș se lipește de echipă ca eticheta de sticla de vin vechi. Campionii lui. Copiii orașului. Viitorul nostru. Iar în timp ce poza circulă pe Facebook și primește like-uri de la oameni care încă mai cred în povești, proiectul de hotărâre merge liniștit prin comisii. Unde, evident, nu se fac poze.
Cineva ar putea întreba, retoric: de ce să muți o bază sportivă funcțională? Iar răspunsul, deloc retoric, este: pentru că aici se poate face profit. Pentru că o bază sportivă nu aduce dividende. Nu se vinde pe metru pătrat. Nu poate fi „parcelată”. Pe când un cartier nou… da.
Este ironic, dacă nu chiar grotesc, că un oraș care își laudă sportivii și îi transformă în simboluri, este în același timp capabil să le vândă terenul de antrenament ca pe o marfă oarecare. Fără regrete. Fără memorie. Fără rușine.
Dumitru Boroș nu e un edil sportiv. E un campion al combinațiilor. Un om care și-a făcut un obicei din a apărea în poze cu efortul altora și a dispărea din peisaj când vine vorba de infrastructură reală. Poza cu trofeul de rugby e frumoasă, dar nu va ține loc de vestiar, de gazon sau de bază sportivă.
Într-un oraș cu adevărat funcțional, edilul care propune așa ceva ar primi cartonaș roșu. Dar la Bârlad, ca într-un meci aranjat, arbitrul pare tot Boroș. Când nu mai avem bază sportivă, o s-o antrenăm pe Facebook.
(Alex Mihăiescu)