Au trecut peste 144 de ani de la instituirea leului ca moneda nationala. In data de 4 mai 1867 (22 aprilie, pe stil vechi), domnitorul Principatelor Romane, Carol I, isi vede transpus in realitate unul dintre primele acte menite sa modernizeze tara:
„Legea pentru infiintarea unui sistem monetar si pentru fabricarea monedei nationale”, al carei proiect incepuse practic din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Legea monetara prevedea ca moneda nationala este leul, cu subdiviziunea sa, banul (1 leu=100 de bani). Se mai hotara baterea monedelor din aur de 5, 10 si 20 de lei, din argint de 50 de bani, 1 leu si 2 lei, dar si din bronz de 10, 5, 2 si 1 ban.
Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, dintre toate felurile de taleri de argint (monede de dimensiuni mari, cântărind peste 25 de grame) care au pătruns şi au circulat în Principatele Române, unul singur a cunoscut un destin cu totul special.
Este vorba despre talerul – olandez „Lowenthaler”, numit de români „leu” pentru ca pe reversul său apărea figura unui leu rampant (ridicat în două labe). Această monedă a circulat până pe la 1750 şi a intrat atât de bine în conştiinţa colectivă a românilor, încât a devenit o monedă de referinţă. Chiar şi după dispariţia leului din circulaţie, preţurile au continuat să fie calculate în această monedă până la 1867, când aveau să fie bătuţi primii lei româneşti.
Naşterea leului românesc
Proiectul punerii în circulaţie a unei monede româneşti, care să înlocuiască amalgamul banilor străini care circulau pe teritoriul ţării noastre, s-a lovit de la început de opoziţia încăpăţânată a Austriei şi a Imperiului Otoman. Acesta din urmă, după ce contestase dreptul României de a bate monedă proprie, a sfârşit prin a accepta această idee, dar a pus condiţia ca pe leii româneşti de aur şi de argint să apară şi un simbol otoman.
Legea monetară adoptată la 22 aprilie 1867 instituia leul ca monedă naţională, egal cu 100 de bani (monedă divizionară). Un leu românesc cântărea cinci grame de argint, sistemul monetar fiind bazat pe bimetalismul aur:argint.
Pentru a ocoli pretenţiile turcilor, au fost puse în circulaţie mai întâi monedele divizionare de 1, 2, 5 şi 10 bani (în 1867). Ele erau din bronz şi au fost bătute la două monetării din Birmingham (Anglia). în 1868, au fost emise primele monede româneşti de aur, cu valoarea de 20 de lei (un „pol”), tirajul fiind simbolic (200 de bucăţi). Dintre acestea, câteva zeci au fost zidite la temelia castelului Peleş, iar altele au fost dăruite parlamentarilor, miniştrilor, unor diplomaţi străini, guvernului turc, familiei Hohenzollern de la Sigmaringen şi unor capete încoronate din Europa.
Primele bancnote româneşti
Confruntat cu lipsa de numerar, cauzată de Războiul de Independenţă, statul român a pus în circulaţie aşa-numitele „bilete ipotecare”, cu scopul de a strânge noi fonduri pentru înzestrarea armatei. Legea din 12 iunie 1877 stipula: „Aceste bilete vor fi la purtător, ele vor avea curs obligatoriu şi se vor primi în plată de toate casele publice. Ele se vor retrage din circulaţie într-un timp determinat, când atunci li se vor socoti zece la sută mai mult peste valoarea lor nominală”.
Au fost emise bilete de: 5, 10, 20, 50, 100 şi 500 de lei. Acestea erau împodobite cu scene alegorice, în care predominau figurile de daci şi de romani (ilustrând apartenenţa la latinitatea europeană şi idealul vechii Dacii). Elementul de siguranţă era filigranul cu efigia împăratului Traian. Acestea au fost primele bancnote româneşti. După 1880, BNR a aplicat un supratipar roşu asupra biletelor ipotecare, ele fiind retrase în 1888 şi distruse prin ardere.
Între timp, Banca Naţională pusese în circulaţie, în 1881, o nouă emisiune de bancnote, dintre care cea mai mare valora 1000 de lei. Ele vor rămâne practic neschimbate până prin anii 1906-1910. Cu o continuitate remarcabilă, aceste bancnote se înscriau într-un stil coerent şi simetric. Desenul lor conţinea alegorii cu trimitere la originea daco-romană a poporului nostru şi la caracterul agrar-pastoral al civilizaţiei ţărăneşti. Aceste motive aveau să fie reluate mereu pe bancnotele româneşti, până în 1947.
Pe vremea când toţi românii erau milionari
Anii 1945-1947, care coincid cu instaurarea treptată a puterii comuniste în România, reprezintă o perioadă de inflaţie accelerată. Apar monede cu valori de 2.000, 10.000 şi chiar de 100.000 de lei şi bancnote de un milion şi de cinci milioane de lei. Deşi valoarea lor nominală creştea, puterea de cumpărare a acestor bani scădea vertiginos. Generalul Constantin Sănătescu, fost prim-ministru, nota în jurnalul său: „1 mai 1947. Banca Naţională a emis bancnote de un milion şi guvernul tot nu crede că suntem în inflaţie. Aghiotantul meu mi-a adus solda pe aprilie, adică şapte bancnote de câte un milion, ceea ce reprezintă, la preţurile pieţei, costul unei săptămâni de existenţă”.
Noile bancnote, puse în circulaţie după stabilizare, poartă amprenta ideologiei comuniste, devenită oficială, şi prezintă inovaţii de inspiraţie sovietică. De pildă, pe hârtia de 1000 de iei, apare bustul lui Tudor Vladimirescu, menit să sugereze ideea de putere populară şi de revoluţie. Pe bancnota de 100 de lei nu figurează nici un simbol monarhic. Poate de aceea, această bancnotă va circula până în 1952. Stilului alegoric şi bucolic al personajelor din lumea satelor, înfăţişate tradiţional pe bancnotele româneşti, îi ia locul unul „realist-socialist”, cu ţărani şi cu muncitori vânjoşi şi voluntari.
Monedele metalice bătute după 15 august 1947 (valori de 50 de bani, 1, 2 şi 5 lei), sunt ceva mai conservatoare şi mai sobre decât bancnotele. Moneda din aluminiu, de 5 lei, este ultima care poartă efigia Majestăţii Sale Regele Mihai. În 1948, va fi printre primele monede retrase din circulaţie şi topite.
Intrarea României în război de partea Axei şi trecerea Prutului pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord sunt ilustrate, numismatic, pe reversul piesei de 500 de lei, din argint, din 1941. în centru este înfăţişat Voievodul Ştefan cel Mare într-o atitudine pioasă, imagine înconjurată de inscripţia: „Moldova lui Ştefan în veci a României”. Aversul monedei poartă efigia Regelui Mihai, realizată de Ioana Bassarab într-o manieră modernă, deosebit de reuşită.
Stabilizarea monetară din 15 august 1947 a pus capăt acestei situaţii. Măsura a avut şi un pronunţat caracter politic, „anti-burghez”, deoarece fiecare cetăţean a putut schimba în lei noi (1 leu nou = 20.000 de lei vechi) doar o sumă limitată. Pe străzile oraşelor, se puteau vedea scene desprinse parcă dintr-o piesă de teatru avangardist: saci plini cu bancnote erau aruncaţi pur şi simplu la gunoi. Generalul Sănătescu consemna momentul în jurnalul său: „Un alt eveniment a fost stabilizarea făcută de guvern – în condiţii cu totul surprinzătoare. Nu a fost o stabilizare, ci o confiscare de averi, căci s-a dat dreptul de a schimba numai o sumă infim de mică, care abia îţi ajunge să trăieşti câteva zile. Au fost ruinaţi complet negustorii şi ţăranii, care aveau sume mari de bani; însă, neputând să le schimbe, şi-au văzut munca irosită. Schimbul s-a făcut la un leu stabilizat pentru 20.000 de lei vechi, iar suma cea mai mare admisă la schimb a fost de cinci milioane. Cum eram în inflaţie, fiecare deţinea zeci, sute şi chiar miliarde de lei”.
De la leul comunist la leul „greu” (1948-2005)
În celebra sa lucrare Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, filosoful francez Rene Guenon dedica un capitol aparte „degenerării monedei”. Aceasta şi-ar fi pierdut, în vremurile moderne, caracterul sacru şi valoarea de simbol. Aurul şi argintul au fost substituite de metalele comune şi de bancnotele de hârtie; chipurile de zei au fost înlocuite cu efigii de regi, iar acestea, la rândul lor, au dispărut de pe monedele statelor republicane. În România comunistă, noii conducători au înlocuit efigiile regale de pe monede, cu stema republicii (concepută în afara oricăror reguli heraldice) şi cu simbolurile puterii „populare”: secera şi ciocanul, steaua în cinci colţuri, nicovala, sondele şi tractorul.
Istoriiregasite.wordpress.com