Există un paradox în România care ar putea deveni subiect de studiu la facultățile de științe politice. Pe de o parte, avem o guvernare coruptă, clientelară, în care prietenii ajung în funcții cheie pe baza loialității, nu a competenței – vezi cazul Mihail Iulian Bîca, proaspăt numit City Manager la Bârlad, a cărui principală calificare pare să fie prietenia statornică și neclintită cu primarul Dumitru Boros. Pe de altă parte, avem o populație care, exasperată de acest sistem defect, decide să își pună speranțele într-un suveranism populist, anti-sistem, care promite să dărâme exact sistemul care l-a născut și hrănit.
Aici intervine ironia cruntă: suveraniștii – fie că vorbim de POT, AUR, SOS sau de eternul aspirant Călin Georgescu – sunt creația directă a sistemului pe care îl condamnă. Ei sunt fructul furiei populare împotriva nepotismului și a impotenței administrative, dar oferă ca soluție un cocktail toxic de naționalism de secol XIX, izolaționism economic și teorii conspiraționiste despre „dictatura de la Bruxelles”.
Suveranistul român tipic se consideră anti-sistem, dar refuză să vadă că liderii săi provin din același sistem, sunt creați de el și profită de aceleași metehne. Nu este ironic că exact cei care condamnă corupția sistemului vor sfârși, inevitabil, prin a impune propriile lor camarile și sinecuriști? Nu este AUR plin de oameni care au trăit toată viața din politică și din fonduri publice, exact ca adversarii lor de la PNL sau PSD? Nu este POT un refugiu pentru politicieni reciclați, reambalați în straie populist-naționaliste?
Sigur, alegătorul suveranist nu se regăsește în toate aberațiile acestor formațiuni. Nu crede neapărat că Bill Gates vrea să-i implanteze cipuri prin 5G, dar crede că România trebuie să fie „stăpână pe resursele ei” – deși niciunul dintre liderii săi nu explică exact cum ar funcționa asta în economia globalizată. Nu susține neapărat un regim autoritar, dar votează pentru personaje care flutură obsesiv ideea „mâinii de fier”. Nu vrea să trăiască mai rău, dar pune ștampila pe candidați care, dacă ar ajunge la putere, ar arunca țara în haos economic și izolare.
Este de condamnat? Da, este. Dar și de înțeles. Suveranismul a apărut nu pentru că românii au devenit, brusc, anti-europeni sau nostalgici după dictatură, ci pentru că sistemul actual i-a alungat spre această extremă. Oamenii se simt ignorați, sfidați, umiliți. Văd cum guvernarea de la București își trăiește micile ei dictaturi locale, unde Mihail Iulian Bîca și alții ca el sunt plantați pe funcții fără pic de merit. Și atunci, ce aleg? Aleg zgomotul în loc de liniște, revolta în loc de resemnare, sperând că „ai lor” vor dărâma ceea ce „ceilalți” au construit. Doar că uită un lucru esențial: când vine vorba de putere, cei care ajung sus nu distrug sistemul, ci doar îi schimbă numele și mută butoanele în propriile buzunare.
În final, suveranismul este doar o iluzie periculoasă, o capcană politică alimentată de dezgustul legitim față de o clasă politică defectă. Dar, ca orice iluzie, el oferă doar senzația de schimbare, fără să schimbe nimic. Iar când această senzație se va risipi, românii vor rămâne, din nou, cu aceeași întrebare: și acum, pe cine votăm?
(Alex Mihăiescu)